.
Cei doi mergeau grăbiţi pe o alee pietruită şi şerpuită fără sens ce se îndrepta către o colibă îngrijită şi roz. Se formau rapid în cap gânduri la tot felul de ciudăţenii pentru acel loc, precum turta dulce, doar la vederea ei.
Opriţi în faţa, Andrei continua să o privească pe Carla timid şi temător. Prinse clanţa uşii de intrare şi o apăsă până la capăt fără să tragă uşa spre el.
- Aici?
- Da, chiar aici. Nu te mai preface că nu ştii şi nici măcar că nu vrei. Te aflii în faţa faptului împlinit, în faţa ideii de destrăbălare carnală, orgii şi plăceri trupeşti. Te invit înăuntru.
.
- Andrei, aşează-te! Vei avea de învăţat multe. Şi poate spre final vei primi libertatea. Acum doar aşează-te!
Andrei privind în sus ca un copil la mama sa, ascultător, se aşeză pe scaunul din camera rotundă şi verde.
- Să lăsăm puţin de-o parte minciuna, înşelatul şi ascunderea adevărului. Este ceva mult prea omenesc. Doar oamenii pot face asta şi deci doar ei o fac. Noi aici nu suntem oameni şi putem foarte bine să ignorăm acest aspect.
- Cum adică, vrei să spui că nu te pot minţi? Cum ai să ştii dacă nu cumva o fac chiar acum?
- Andrei! Nu-ţi poţi ascunde gândurile de mine! Comunicarea verbală este doar în imaginaţia ta acum, precum în vise când nu vezi mai nimic dar ştii, cunoşti şi identifici tot, până şi persoane. Astfel comunici tu acum, direct, deşi ai impresia că-mi vorbeşti, iar între timp eu îţi simt fiecare gând.
- Dar tu pe mine mă poţi minţi Carla? Nu-i aşa că o poţi face?
- Probabil, nu ştiu ce să-ţi spun cu certitudine. Ştiu doar că nu am mai făcut-o de atât de mult timp încât am uitat semnificaţia acestei activităţi. Teoria o ştiu şi faptul că aici unde ne aflăm acum, nu ne se poate minţi.
- Carla, de ce spui ca doar oamenii pot minţi şi ascunde? Animalele nu o fac? Prădătorii care se ascund, prăzile care se camuflează, cameleonii?
Carla se uită câteva clipe nedumerite cât trase cu pofta din scrumul aprins al ţigării.
- Nu! Ele nu fac asta conştient sau voit. Este o stare de fapt normala. E ca şi cum ai spune că este o minciună că soarele luminează în loc să facă întuneric.
.
Camera goala. Frunze de stejar pe jos aduse de vant prin spartura geamului verde. Daca stateai pe fotoliul grena opus cu totul celor supuse priviri, din coltul camerei, puteai sa privesti stelele de pe cer si luna. Toate erau mai mari ca oricand, mai luminoase, mai impunatoare. Fiecare bucatica de astru era stralucitoare intr-un mod exacerbat. Ramurile copacilor se certau in spatele geamului si se reflectau sub forma de siluete umane pe peretii tapetati cu flori azurii. Praful statea amortit pe lemnul de abanos si dansa in razele lunii ce strabateau geamul si apoi perdeaua transparenta.
Andrei, in picioare, cu mainile arzande, gafaia, iar ochii iesiti parca din orbite si-i arunca spre stele. Parul ii statea valvoi, aplecat spre frunte, spre sprancenele-i dese si intunecate, ca o padure in miezul noptii. Tot corpul ii fremata, vibra, urla din vene, pana in muschi, din sange pana in aerul din plamani. Oh, plamanii sai, plini, bombati si atat de tineri erau insetati de aer, incercand parca sa inghita tot aerul universului, cu un egoism fara de margini. Se uita spre stele cu mainile impreunate, stranse, pe care le freca nervos una de cealalta .
Cand pamantul iti fuge de sub picioare si ramane un vid cat Calea Lactee de mare, nu iti ramane decat sa te uiti spre cer. Privindu-l pe acesta, Pamantul va parea mult prea josnic. Vei intelege ca locul tau e aici, intre greselile tale de om, intre zilele goale si gri, intre lacrimi inghitite in tine. Intre cei pe care i-ai iubit si care nu te-au apreciat, intre cei pe care i-ai iubit si te-au iubit, dar au incetat sa mai faca asta, intre cei pe care i-ai iubit si nu ti-au raspuns la fel, ci cu o iubire egoista, transformandu-te in refugiu si mai apoi intr-o pestera singuratica fara de lilieci sau alte pasari nocturne, intre cei pe care nu i-ai iubit, dar te-au iubit, intre cei care te-au iubit cu toata fiinta lor, dar nu i-ai apreciat la adevarata lor valoare, doar pentru ca au pacatuit iubindu-te prea mult. Daca cineva nu te iubeste asa cum ti-ai dori, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Locul tau e aici, printre cei din jurul tau. Priveste-i! Sunt aici si te asculta, dar cum sa fie de ajuns?
Text by Tony
.
- Andrei, depinde de ea dacă o va face, dacă va reuşi vreodată să accepte şi să facă cu acei paşi mărunţi. Tu dragul meu din păcate, eşti doar finalul. Vei rămâne un apel telefonic respins chiar şi de ziua ta în timp ce viaţa ei va reuşi să continue mult şi bine fericită sau poate chiar vei avea şansa să nu moară de prea multe ori ucisă prin frânghia ta pe acel copac până va face ceea ce simţi tu că îi trebuie. Dar eşti sigur că ai dreptate sau iar greşeşti?
- Da Carla, are nevoie sigur! Măcar atât lucru am aflat omorând-o. Şi nu-mi mai aminti te rog de copac, îmi e suficient că trebuie să o vad constant muribunda. Acum haide Carla. Nu-i uita pe ceilalţi în urmă!
- Apropo, de unde şi ce picură, nu văd sursa, văd decât traiectoria către locul de acumulare?
Camera se lumină la loc şi totul dispăru între aripile mari. Sufletele verzi treceau uşor prin spaţiul rămas în gol căutând intrarea câtre purgatoriu.
.
- Carla, aş încerca şi în această clipă să o fac să îşi recunoască ei, să recunoască celor care vor să o ajute şi să mute munţii ăia naibii din loc. Bianca! Adu-ţi aminte, poţi muta munţii din loc! Fă-o, chiar dacă mă urăşti şi o vei face în toate clipele până te ucid la infinit. Am ajuns prea adânc, am ajuns acolo unde nu trebuia să ajung, de ce nu m-aţi oprit atunci şi-acum mă puneţi să o privesc şi apoi să-mi repet acţiunile de omor? Să se bazeze pe raţiune, să priceapă atunci şi să-nţeleagă că fericirea, iubirea, dăruirea şi suferinţa sunt raţionalizate, Carla. Este biped modern, gândeşte şi oho, gândeşte mult dar influenţabil în sensul în care nu trebuie. În sensul complacerii de sine în locul sensului de a schimba lumea din jurul ei şi a o pune singură pe dos aşa cum îi este acum camera. Să facă ceea ce trebuie pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte nu eliminând disconforturile minore.
.
Andrei îşi strânge harta desenată cu palma. Împachetează şi cutiuţa cea mică din carton roz lucios şi le bagă în săculeţul negru.
În cameră era totul inversat. Dulapul se rezema în tavan cu oglinzile pe interior. Scaunul statea pe spătar cu picioarele în sus. Becul palid urca din podea către tavan, luna plină de pe cer se vedea iradiind din pâmânt. O stea se zbătea de zor şi ea la colţul ferestrei lungi şi strâmte. Patul avea picioarele arcuite precum suflet umplut de neîncredere.
- Ai dreptate, nu m-a ajutat cu nimic să ştiu. M-a ajutat să o urăsc uneori pentru că ştiam când şi cum mă minţea şi a făcut-o până în ultima clipă chiar şi dacă i-am demonstrat că sunt parte din ea. M-a ajutat în schimb să o chinui pe ea simţindu-se inutilă şi lipsită de farmec, nespecială doar pentru că ştiam. S-a simţit plină de handicapuri şi defecte fără să realizeze că pentru mine nu reprezentau nimic rău. Iar dorinţa de a le elimina au făcut-o să înţeleagă că nu e bună pentru mine, să nu se simtă în largul ei lângă mine. De-ar fi priceput că vroiam doar să o fac să fie fericită cu ea atunci când eu voi pleca lăsându-i tot ce obţinuse. Să fiu materialul care o iubea pe ea cu toate defectele ei, material care să-i ofere posiblitatea să nu mai mintă apoi. Să poată umbla goală de sine pe stradă, printre prietenii pe care şi-i minte până aceştia se apropie şi află. Futil! Memoria nu o poţi da înapoi ci doar o poţi dresa să nu fie eficientă. Vroiam doar să o fac să fie fericită de ea, pricepi Carla? Măcar tu pricepi? O iubesc şi acum! De ce, offf, de ce nu a priceput că toate defectele şi păcatele care mi le prezenta pentru mine nu erau defecte? De ce m-a împins să o omor. Măcar de… ştiam să plec. Nu am putut iar acum sunt imaterial.
- Andrei, îmi pare rău, te mai aştept mult? Se plictiseşte audienţa care te aşteaptă! În plus ar trebui să ştii bine că oamenii fac alegeri tot mai des bazate pe raţiune şi mai puţin pe sentimente. De aceea ai reuşit să o ţii până ai legat-o de copac şi de aceea a răbdat pe copac până a pierit, fără să scoată un sunet. Nu te mai chinui. Nu ţi-ar fi spus că te iubeşte atunci pe copac le fel de bine cum nu ţi-ar fi spus nici că te urăşte. Raţiunea îi spunea să tacă, îi spuse lui Andrei cât mai calmă încercând de a-l rupe din locul în care era şi unde începuse să se formeze un şireag viu colorat curgător picurând din el, fără ca ea să-şi dea seama pe unde se scurge şi de ce. Nici măcar nu-şi dădea seama ce legătură ar putea avea cu căzătura din perete şi dacă acest eveniment la fel de ciudat va afecta într-un mod necunoscut trupul imaterial al lui Andrei. În schimb, spuse ea încet ridicând privirea de la picăturile de viaţă, alegerea de a sta pe copac a facut-o din iubire, chiar dacă nici măcar ea nu ştie asta. Vei învăţa ce înseamnă iubirea chiar şi tu, de asta eşti aici. De mult timp te pândeam dar nu am putut prezice niciodată că astfel te vom aduce la noi. Vei învăţa Andrei despre iubire şi dacă te vom chinui. Poate într-o zi vei fi tu însuţi pe copac în timp ce eu, alţii sau chiar ea te va privi cum viaţa se scurge din tine.
.
Bianca se foia în pat. Cearşaful se adunase tot mai mult sub pat iar umbrele prindeau forme dubioase în mintea imaginaţia ei. În uşă vedea o lumină şi două aripi mari, strălucitoare ţinând greutatea tavanului din care curgeau parcă picuri de lumină. Luminile Crăciunului rece erau încă acolo. Andrei, cel mincinos avea şi el parfumul în cameră.
- Andrei? şi apoi tăcu brusc Bianca dându-şi seama că subconştientul îi joacă feste.
- Andrei, îl strigă şi Carla. Nu te mai uita la ea, haide! Nu o mai privi. E inutil. Ai defectat-o. Nu o poţi repara. Ai stat degeaba în acel colţ veghând timpul dinainte. O vei ucide iar. Şi iar şi iar la infinit. Nu poţi opri asta. Prezentul şi viitorul vor rămâne scrise. Ştii foarte bine asta. Ţi-am spus-o toţi chiar de zeci şi sute de ori. Trebuia să nu îţi doreşti nimic pentru ea, să nu o invadezi. Să-i laşi ei ce-i al ei. Ştiai de la bun început şi aplicai foarte bine regula cu restul victimelor. De ce nu ai păstatr-o victimă, ai făcut-o specială şi apoi cu o mai mare cruzime ai chinuit-o lent. Ai transformat-o în neom ambulant şi viu vrând să o repari. Nu eşti un chirurg priceput Andrei! Esti doar un legist care decide cauza morţii şi felul acesteia. Trebuia să te rezumi la asta. Te pot lăsa aici să stai în colţ şi să priveşti la infinit momentele până îţi va fi rău. Ea va rămâne închisă în aceeaşi închisoare în care s-a băgat singură şi din care tu doar ai profitat de capacităţile tale de a intra lângă ea după gratii. Te pot lăsa să priveşi la infinit ziua în care i-ai luat viaţa. Dar nu acesta este scopul meu, nu are niciun rost oricum. Acum haide cu mine. Dacă prin absurd ceva îi va schimba cursul istoriei şi ea se va repara singură de la sine vei reveni să stai în colţ şi să veghezi. Până atunci trebuie să te clinteşti din uşa aia nenorocită şi să mă urmezi.
.
Carina se uita la expresia lui Andrei ce dorea să poată sări peste obstacole şi să-i oprească suspinul provocat de coşmar.
Bianca stătea pe pat, avea ochii deschişi şi suspina încet. Realiza că se vorbea despre ea în jurul ei. Simţea asta. Îl simţea pe Andrei şi-l ura pentru că putea gândi astfel despre ea. Avea senzaţia de trădare caci şi el este la fel ca toţi ceilalţi pe care îi cunoscuse până atunci şi ca tot ce-i face este răul. Ştia deja că se decide să dispară. Vroia să-l alunge cu tot chipul său mascat cicatrizat. Îi putea auzi vorbele ce el i le adresa în aceeaşi clipă Carinei dar îşi repeta că este imaginaţia ei. În fond nu vedea nimic în cameră în afara umbrelor lăsate de luminile de afară. Privea dulapul, uşa camerei întredeschisă şi clanţa ce-i parea că se clatină în tremurături abrupte.
- Carina, mereu am avut dreptate. Niciodată nu am minţit spunând un neadevăr. Am minţit spunând adevărul. Mă înşel oare de această dată sau doar mă precipit şi răspunsul adevărat îl voi avea mai târziu?! se chinuia Andrei cu un gol în stomac şi o jena la nivelul pleoapelor. Aşa cum oasele l-au durut fără să le aibă, stia că îl aude cumva.
- Andrei, trebuie să mergem.
- Carla, cred că mă aude, mă percepe deşi sigur nu realizează că suntem aici. Nu va crede niciodată că ştiu. Nu va accepta. Nu va accepta nici ajutorul meu. De asta am şi ucis-o prima dată Carla. Pentru că oricât m-am luptat pentru ea, am devenit duşmanul ei. I-am intrat sub piele, am încercat să o curăţ şi să o cruţ. Am vrut să o păstrez pentru mine pe ea iar asta i-a făcut rău. Am ajuns să ştiu prea multe. Prea multe din viaţa ei ce şi-o crede nevrednică. Aaah Carla ce frustrare! Am încercat să o eliberez, să o ajut să devină fericită de ea iar ea a înţeles că nu e suficientă. Oameni!
- Andrei, de ce nu ai putut să te opreşti la a nu însemna nimic pentru ea dacă îi doreai binele? De ce ai vrut să o “repari”? I-ai fi rămas o amintire frumoasă în întreaga ei viaţă vie rămasă iar tu ţi-ai fi vazut mai departe de ucis ceea ce urai cu adevărat, curăţând binele de rău prin rău. Of tu Andrei! Eşti în purgatoriu pentru că vrei să ajuţi oamenii ca să le poţi face rău…
..
Andrei scoate din săculeţul negru cadorile de Crăciun ce le purta cu el. O mască veneţiană în miniatură reprezentând soarele şi luna ce credea că îi va purta noroc şi lampa ce o cumpărase special pentru ea dintr-un loc în care ştia ca-şi doreşte să meargă. Mereu când se afla acolo îşi amintea de ea şi visa nebun ca şi cum ar fi acolo cu ea. I le dă Carinei să i le aşeze sub pat să le aibă acolo.
Mai scoate de la mână ceasul care sta deja de prea mult timp. Îl strânge bine şi-l aşează-n sac în golul rămas. Inelul de pe deget, se uită la el, îl priveşte şi-şi aminteşte că-l observase încă de când nu o întâlnise. Făcuse o pasiune mare pentru el şi simţea că ceva îl leagă de el încă de la început. Inelul îl dorea chiar ea. Obiectul acela era un semn al unui vis distrus, pierdut, aruncat pe care el îl găsise fără să ştie. Încercase în schimb în zadar să se transforme în orice lips. Imediat ce lipsul dispărea, nu-şi mai amintea asta, ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo. Precum o măsea cariată fără nerv şi bine plombată. Îi anticipa dorinţele iar asta era rău.
Stătea lividă, imagine vie în mintea lui, prin sângele şi carnea lui. Ea, Bianca, ar fi putut mişca munţii din loc dacă s-ar fi chinuit vreun pic. Trebuia să accepte, să nu se mintă singură, să nu mintă. Să accepte şi să mute munţii, cu paşi mărunţi dar să o facă.
Îşi aduce aminte discursul englezoluilui Paul. “Dacă te uiţi la ce am realizat în ultimile 18 luni, ai să zici că parcă am rămas în loc. Dacă te uiţi în schimb unde eram acum 10 ani ai să fii mirat. Nu vei mai recunoaşte. Aşa şi un copil, la 18 luni nu face ceva poate deosebit. Dar ai să vezi câte poate face la 10 ani.”
- Carla, o aud cum suspină! Carla, Carina, te rog, dă-mi voie să o trezesc, nu vreau să se chinuie. Mă chinuie pe mine să ştiu asta.
- Andrei, nu ţi-a păsat când i-ai făcut rău înainte. Acum de ce îţi pare?
- Te referi la răul de la început? Nici nu ştiu dacă i-am făcut. M-a minţit asupra ei la început. M-a minţit probabil şi după aia dar nu am vrut să-mi pese nici la început nici după. Vroiam să-mi pese de ceea ce-mi ofera ea mie ca muritor şi atât. Mai apoi? I-am făcut rău pentru că imi păsa de ea. Ştii bine că rău faci din răutate şi rău faci din iubire.
- Andrei, încerc să te înţeleg, de ce te chinui. Ţi-am oferit acel colţ de veghe în perete. Dar nici nu speram că ai să-l accepţi, credeam că ai să doreşti să cunoşti Raiul şi Iadul pe când tu preferi să stai în antimaterie, înainte de purgatoriu. De ce vrei să faci bine, de unde izvorăşte asta din tine?
- Fac bine ca să-mi echilibrez răul spuse Andrei cu figura în jos sprijinindu-se de clanţa uşii in dreptul căreia încă se afla.
- Sau faci rău să poţi echilibra binele? Se întreba Carina.
- Nu! Întâi fac mereu rău. Poate-l fac preventiv, nu mi-am pus problema. Îl fac şi gata.